fbpx
No rain. No flowers.

Mă tot bătea gândul să îmi mai fac un tatuaj. Mă luptam însă cu mintea mea care îmi aducea aminte că am trecut de 30 de ani şi “Ce o să zică lumea?” Alesesem modelul, trebuia doar să găsesc salonul şi curajul. Aşa am dat peste Cactus Ink şi peste campania lor: Fii cel mai cool supererou!. Făcuseră echipă cu Asociaţia Dăruieşte Viaţă, efectuând tatuaje gratuite pentru cei care donau pentru construirea primului Spital de Oncologie și Radioterapie Pediatrică din România. “E ocazia perfectă, mi-am zis.” Dorinţa mea de a face un bine şi de a ajuta aşa cum pot a fost mai mare decât toţi sabotorii ăia din mintea mea. Aşa am cunoscut-o pe Andreea şi am descoperit pasiunea cu care creează. 

Am rugat-o să împărtăşească povestea ei şi cum a ajuns să facă ce face acum. 

Povestea ei este despre a-ţi asculta inima, dincolo de ce se aşteaptă de la tine să faci. Este despre a crea şi despre a da mai departe.

Andreea Popescu

Citat favorit:

“No rain. No flowers.”  

Actual tatuat pe mâna mea dreaptă 🙂

Cartea preferată:

Puterea Prezentului – Eckhart Tolle

Filmul Preferat:

Shawshank redemption

– Dacă ai fi o piesă muzicală, care ar fi aceea?

AP: Andreea de astăzi ar fi cu siguranţă – Feli : Omule deschide ochii!

– Care e povestea ta? Ce faci în prezent?

AP: În prezent, sunt un om tare fericit, fericire construită cu multă trudă, răbdare, fericire inundată în lacrimi, cu multe vise suprimate ani la rând. Sunt orfană de tată, moment în strânsă legatură cu Andreea de azi. Sunt artist tatuator şi trainer la o școală de arte şi meserii. Ce făceam eu înainte? Jucam tenis și studiam. Mult. Facultatea de Politică, Facultatea de psihologie, student atlet în Statele Unite ale Americii, marketing internaţional. Căutam calea și acceptam orice domeniu mă îndrumau cei din jur, care părea că mi s-ar potrivi în viziunea lor. După ce am încetat să fiu fetița lui tati, am început să fiu Andreea terapeută pentru copii autiști, Andreea Antrenoare de tenis, Designer de haine și în final, ajutorul mamei în firma familiei. Nimic nu mi se potrivea, munca era un chin, şi visul meu mai departe cu fiecare săptamână ce trecea… Eu eram artistă. Eu voiam sa fiu memorabilă. În timp ce alți adolescenți se visau neurochirurgi, avocați de succes, notari sau biochimiști, Eu îmi doream sa fiu EU. O tatuată boemă, spirituală, fascinată de ideea de a lăsa cuiva, ceva, pe viață, să opresc timpul în loc, marcând un moment sau o emoție pentru totdeauna. Indiferent cât de diferit, ciudat în ochii altora, sau departe părea ideea mea, era a mea și credeam al naibii de mult în ea!

– Cum ai ajuns să faci ceea ce faci acum? Cât timp ţi-a luat să te decizi şi ce asteptări aveai?

AP: Am ajuns artistă pentru că Universul a hotărât să-mi răspundă în timp util la întrebarea cu care mă luptam în ultima vreme … Oare eu voi reuși cândva să ajung ce mi-am dorit sau voi fi înghițită de sistem, fiind ce își doresc alții?

Am fost omul potrivit la momentul potrivit. Prietena mea foarte bună, a început o relație cu un artist tatuator foarte cunoscut în Bucuresti, oferindu-mi mie ocazia să îi admir procesul de lucru ore în șir, până în ziua în care mi-a zis să dau cămașa aia oribilă jos și să încetez să-mi mai ascund tatuajele. Să încep să le port cu mândrie şi când prind curaj, să strâng banii pentru echipament, că are un loc în salon ce necesită rapid umplut de cineva care iubește arta. Atunci am înţeles că ăla era momentul. Că era “one time only” și ..cum știam că Universul nu acceptă negații și nici nu aşteaptă pe nimeni, m-am dus acasă mai fericită ca niciodată și am demisionat.

– Ai avut un plan de rezervă?

AP: Nop, there was no plan B. Nu am crezut nici măcar o secundă ca nu voi reuși. Nu mă consideram, și nici acum nu mă consider cea mai talentată, sau cea mai înzestrată artistic. Sunt, în schimb, o geamană ambiţioasă, muncitoare şi având acolo Sus o pilă, știam că voi reuşi.

– Te-a ajutat cineva?

AP: M-a ajutat foarte mult mama mea. Singura care, deși a rămas fără omul ei de încredere și sprijin după plecarea mea din firmă, mi-a oferit ajutorul de început. Singura care a ignorat rudele, restul lumii ce îi tot șopteau non stop: “Anca, după atâtea studii Andreea vrea să devină tatuator??”

Fiindu-mi prietena cea mai bună, a înțeles cu adevărat cât de trist era pentru mine fiecare zi la birou. Poate unii ar spune că trăgeam pentru familia mea, la aceași căruță. Dar Andreea de la 35 de ani, era foarte dezamagită că poartă tocuri mici, unghii scurte, părul prins în coadă, dres și stă la PC, făcând facturi… Țin minte că mama m-a sfătuit să îmi scriu un bilețel către Andreea din viitor şi scenariul era atât de diferit…

– Ce provocări ai întâmpinat?

AP: Pot spune că un principal obstacol a fost mintea mea. Am avut de lucrat la răbdare, înca mai am  🙂 ! Grăbeam procesul evoluției, omiteam pași, toate astea având în jur oameni care, mai ales în Romania, nu sprijină modificarea corporală, în general ea fiind asemanată cu.. deținuții, huliganii, consumatorii de droguri sau persoane total diferite de tipologia mea.

– Îţi aminteşti prima zi în care ai început să faci ceea ce faci acum? Cum te-ai simţit?

AP: Tatuatorii încep prin a exersa pe piele sintetică, de obicei ceva luni… Șeful meu pe atunci, un om al extremelor de altfel, a luat decizia că e ok sa fac primul tatuaj pe piele umană după doar 6 zile !!! Clientul nu avea voie să știe că eu sunt începatoare, venind la programare într-unul din cele mai bune saloane din Bucureşti iar eu trebuia să mă ridic la așteptările sale, fără strop de vulnerabilitate sau emoție. Tot ce gândeam în momentele alea era că meseria nu-mi permite nicicum să tremur şi că am o primă ocazie să arăt că am meritat locul ăla, şi cu multă încredere am dus totul la capăt. La sfârşit aş fi vrut să urlu de fericire, întreg corpul îmi era inundat de adrenalină şi abia asteptam următoarea experienţă.

– Ce lecţii ai învăţat?

AP: După 4 ani în domeniu, singura lecţie învăţată este că e nevoie de mult curaj, de ambiţie, şi de coloană vertebrală pentru ca nimeni să nu reuşească să te abată de la drumul tău.

– Ai regrete?

AP: Regrete legate de decizia luată în privinţa job-ului, nu! Regrete legate de viaţa mea de dinainte..da. Aş fi vrut să pun piciorul în prag mai devreme pentru a avea mai mult timp să îi arăt tatălui meu ce om liniştit am ajuns.

– Ce ţi-ai fi dorit să fi ştiut înainte să te apuci de asta?

AP: Mi-aş fi dorit să ştiu că atât de frumos se simte satisfacţia. Mi-aş fi dorit să ştiu cât e de uşor să mergi la muncă atunci când faci ceea ce îţi place. Şi last but not least, mi-aş fi dorit să înţeleg mai devreme ce privilegiu este să fi plătit pentru practicarea celei mai mari pasiuni.

– Care a fost cel mai important sfat pe care l-ai primit?

AP: Cel mai important sfat primit vreodată a fost de la mama mea…Ea mi-a spus că indiferent unde, când, şi ce voi face în viaţă, să nu ma pierd pe mine, să fiu autentică până la Sfârşit.

– Cum îţi începi ziua?

AP: Ziua mea începe cu 10 minute de mindfulness, în care îmi aplic o protecţie divină să ma ajute de-a lungul zilei..apoi îmi respect rutina, apă calduță cu lamâie, colagen și polen crud.. o plimbare scurtă cu cățelul şi hop țop către salon.

– Promovează-te într-o frază!

AP: Care este singurul lucru vizibil şi palpabil pe care îl luăm cu noi când ne încheiem misiunea de aici? Tatuajul!

Pe Andreea o găsiţi la Cactus Ink în Cluj, sau pe Instagram.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.