Pasiunea pentru fotografie a apărut pentru Alex încă de când era la şcoală şi a descoperit primul aparat foto. De atunci, s-a dedicat acestui drum pe care îl numeşte stil de viaţă.

În fiecare poza se vede profesionalismul şi dedicarea cu care îşi face munca. Pozele au “darul” de a te transpune în timp, de a recrea emoţii, iar în pozele lui Alex sunt surprinse multe emoţii.

Cum a ajuns să lucreze ca fotograf de sport şi mai apoi să facă pasul spre freelancing, aflaţi în continuare.

– Ce faci în prezent?

Încerc să nu mă urc pe pereţi de la izolare/carantină sau cum s-o mai numi :))) În prezent mai şterg aparatul de praf, o mai pozez pe fi-mea prin casa (Sofia, 5 ani), mai pozez Vârful Tâmpa din Braşov că am noroc să îl văd din balcon şi mai fac aşa câte o drumeţie din dormitor până în living. Foarte frumos 😉 În trecutul prezent, aveam o viaţă normală de fotograf. Fotografiam evenimente sportive şi sociale, evenimente corporate şi de familie, făceam fotografie de produs, de interior. Îmi place să fotografiez lucruri cât mai diferite, ca să nu intru în monotonia unui singur lucru.

– Când te-ai apucat de fotografie? Cum ai ştiut că vrei să faci asta? Care a fost parcursul tău?

Primul aparat foto, o “săpunieră” no name am avut-o în anul 1997. Eram în clasa a 7-a, participam prin intermediul şcolii la care învăţam la un schimb de experienţă cu o şcoală din Franţa. Am corespondat cu francezii, prin scrisori clasice, vreun an de zile şi, înainte de a veni la noi în ţară, cel cu care vorbeam eu m-a întrebat ce vreau să îmi aducă din Franţa. Mi-am dorit un aparat foto şi mi-a adus acel mic aparat pe film. Mi se părea o bijuterie. Am început să mă joc cu acest aparat, să îmi pozez familia, prietenii, dar cred că nu făceam mai mult de 2 filme pe an (aproximativ 70 de fotografii). Acum, dacă uiţi degetul pe declanşator, ai ocazia să faci 70 de fotografii în câteva secunde.

Apoi, în liceu, la orele de fizică, m-a atras exclusiv capitolul legat de prisme, de imagine şi am făcut un curs practic de fotografie. Aici am pus prima dată mâna pe un aparat foto cu butoane şi cu rotiţe. Puteam eu să îi setez diafragma, timpul de expunere şi mi se părea tare că pot avea controlul asupra a ceea ce urma sa iasă în fotografie. Tot pe film, dar era un aparat mai profi. Cred că un Zenit, dar nu mai ştiu sigur.

A urmat perioada facultăţii, am făcut facultatea de jurnalism din Sibiu şi aici, în anul al treilea am avut un curs opţional de fotografie care se făcea cu fotograful universităţii. Suna foarte bine pentru majoritatea colegilor, aşa că am participat foarte mulţi la primul curs. Cursul era teoretic despre fotografie, pentru că practic era un singur aparat foto care se plimba din mână în mână pe la fiecare student. Şi abia dacă apucai să îl miroşi câteva secunde că îţi şi venea rândul să îl dai mai departe. Aşa că la al doilea curs am mai fost doar vreo 5-6 colegi, apoi nu mai ştiu decât că proful de foto mi-a dat cheia de la laboratorul în care procesa pozele şi ţinea materialele. Mi se părea Raiul pe Pământ acolo. Pachete de hârtie fotografică, frigiderul plin cu filme alb-negru şi color, bidoane pline cu soluţie revelatoare. Mergeam pe acolo şi noaptea şi experimentam chestii legate de fotografie.

A urmat ultimul an de facultate, aşa că trebuia să îmi fac Lucrarea de Licenţă. Am ales să îmi fac Licenţa pe Fotografia de Presă Sportivă şi eram foarte hotărât să fac o lucrare super bună. Cum, însă, niciun profesor nu a dorit să îmi fie îndrumător pe tema aleasă, nu am avut termene de prezentat, la intervale de două săptămâni ca toţi ceilalţi colegi, îmi vedeam în continuare de poze şi nu scriam (mai) nimic pentru Lucrare. Toată ziua citeam ziarele şi îi urmăream pe fotografii din Gazeta şi Prosport, în timp ce mergeam pe la competiţiile sportive militare din Sibiu, unde încercam să pozez ce vedeam eu prin ziare 🙂 Aveam un aparat mai bunicel, un Praktica, tot pe film, dar aveam un “tunuleţ” la el, de care eram tare mândru.  Nu prea semănau pozele mele cu ce vedem în Gazeta, dar atunci am început să visez că vreau să ajung fotograf de sport. M-am gândit eu că pentru Licenţă ar fi bine să am un interviu cu un fotograf de sport din România şi cum atunci era la moda Cristi Preda, i-am scris vreo câteva mailuri până mi-a raspuns că cel mai bine ar fi sa ne întâlnim şi să vorbim “la o palincă, dacă tot sunt din Braşov”. Ceea ce nu s-a mai întâmplat, dar la scurt timp, prin mai 2004 m-a chemat la Bucureşti, că tocmai plecase un fotograf de la Gazeta şi avea o trusă liberă, să văd şi eu cu ce se mănâncă munca la Gazeta, “dacă tot te dai pasionat”. Aşa că am luat “personalul” şi lunile mai şi iunie am făcut naveta Sibiu-Bucureşti, de la facultate la Gazeta.

La Gazeta Sporturilor am văzut prima dată OZN-uri live. În primele zile trăgeam cu coada ochiului la aparatele de prin redacţie şi nu prea aveam curaj să pun mâna pe ele, să nu le scap. Când în sfârşit mi-am luat inima în dinţi am făcut primele teste de pe geam, încercând să pozez maşini. Primele teste au fost nereuşite. Credeam că am nimerit un aparat defect, dar de fapt eu nu scosesem capacul de pe obiectiv. Uitasem şi de Sibiu şi de mama licenţei. Mi s-au oferit 3 săptămâni de probă la Gazeta şi după prima săptămână deja învăţasem să scot capacul de pe aparat. În a doua săptămână m-au trimis colegii în deplasare la Târgovişte, să fac o poză cu un câştigător la o tombolă a Gazetei. Ca să fiu sigur că sunt acoperit, i-am făcut omului vreo sută de poze cu talonul în mână, în toate poziţiile. În a 3 a săptămână mi-au spus că dacă vreau, pot să rămân la Gazeta. Îmi îndeplinisem visul, cumva.

– Te-a ajutat/inspirat cineva?

De mic am visat să fiu fotbalist. Apoi când am mai crescut şi mi-am dat seama că nu voi fi, am transformat visul în acela de a intra la meciurile de fotbal fără bilet. Apoi mi-am dat seama că mi-ar plăcea să pozez sport şi implicit, fotbal. Şi uite aşa am făcut un mix de idei şi a ieşit că vreau să fiu fotograf de sport.

– Cât ţi-a luat să te simţi sigur pe tine în ceea ce faci?

Cred că întotdeauna e bine să te duci la un eveniment pe care îl ai de fotografiat cu ideea că ştii ce ai de făcut acolo, dar cu rezerva că orice se poate întâmpla şi că trebuie să fii pregătit şi pentru neprevăzut. Adică să nu priveşti evenimentul de sus, la modul că… a, e doar o conferinţă de presă, îmi permit să nu fiu prea atent, că nu are ce să se întâmple. Oricând poate apărea ceva care să te ia prin surprindere şi dacă nu eşti atent, să pierzi momentul.

– Când ai luat decizia de a începe pe cont propriu? Cât timp ţi-a luat să te decizi?

Meseria de fotograf de sport angajat la un ziar de sport în România este o meserie plătită prost. În alte ţări, un fotograf de sport poate trăi decent doar din salariul lui de fotograf de sport. La noi, eşti obligat să mai faci şi alte chestii pe lângă ca să ajungi la nişte venituri care să îţi ajungă de la o lună la alta. Astfel, în timpul pe care îl aveam liber atunci când eram angajat, am început să mai fotografiez şi alte lucruri care să îmi aducă bani. Câte un eveniment privat, evenimente corporate, serbări de grădiniţă şi altele. Uşor uşor, ponderea acestor evenimente extra job în bugetul meu a început să fie tot mai importantă. Astfel, a început să se împuţineze timpul liber, pentru că aveam treabă ori pentru ziar, ori pentru joburile extra.

– La ce ai renunţat ca să faci asta? Ai avut un plan de rezerva?

A apărut uneori provocarea de a nu mai avea cum să pozez anumite evenimente care erau mai bine plătite, pentru că trebuia să merg la evenimentele pe care le aveam de făcut pentru ziar. Astfel a apărut ideea de a nu mai rămâne angajat şi să îmi văd de evenimentele pe care până atunci le făceam ‘pe lângă’.

– Ce provocări ai întâmpinat?

Una dintre provocări a fost aceea că salariul nu mai venea pe data 15 a lunii, ci acum eram plătit ‘la bucată’. Când eşti freelancer sunt luni mai proaste şi luni mai bune. Nu câştigi la fel în fiecare lună. Nu m-a speriat niciodată ideea că poate într-o zi nu o să mai am de lucru. Cred că întotdeauna se găseşte câte ceva de făcut şi apar oportunităţi.

– Care a fost cea mai mare satisfacţie profesională?

Să fotografiez sport a fost şi este în continuare plăcerea vieţii mele. Mă simt cel mai în largul meu pe un teren de sport. Îmi place să pozez evenimente cotidiene, fotografia de news îmi place la fel de mult, cu toate că nu fac asta de multă vreme.

– Ai vrut vreodată să renunţi şi să te apuci de altceva? Ce te-a făcut să continui?

Ce fac eu este un mod de viaţă. Jobul acesta de fotograf îmi oferă şi libertate şi satisfacţie şi inedit. Atunci când îmi va plăcea un lucru la fel de mult şi îmi va oferi şi libertatea de mişcare   pe care o am acum, poate m-aş gândi să îmi schimb meseria, dar deocamdată mi se pare perfect că pot să fac un lucru pe care nu îl resimt ca mers la serviciu.

– Ce lectii ai învăţat?

De când sunt freelancer am învăţat că trebuie să îmi orgaizez timpul mai bine, deoarece uneori am timp mai mult la dispoziţie, dar uneori timpul este extrem de limitat. De asta trebuie să găsesc echilibrul între perioadele acestea disproporţionate ca intensitate în activitate.

– Ce ţi-ai fi dorit să fi ştiut înainte să ai propriul business?

Încă nu conştientizez că am un business. O iau ca pe o joacă şi îmi place asta.

– Care a fost cel mai important sfat pe care l-ai primit pe parcursul carierei tale?

Am primit de mai multe ori încurajarea că fac bine ce fac şi sfatul a fost să continui. Cum şi dorinţa mea a fost aceea de a face mai departe fotografia aşa cum vreau eu, încă nu mă opresc 🙂

– Ce sfat i-ai da tu cuiva care ar vrea să se apuce de fotografie dar nu ştie dacă i s-ar potrivi sau nu? Ce să studieze? La ce să se aştepte?

Păi cred că fiecare om simte ce trebuie să facă. Nu cred că poţi să te trezeşti într-o dimineaţă şi să spui ‘gata, de azi mă fac fotograf’, sau ‘gata, de azi mă fac avocat sau chirurg, sau poliţist’. Simţi dacă eşti potrivit pentru o anumită meserie prin simplul fapt că îţi place acel lucru şi că îl faci foarte relaxat şi nici nu simţi că este un serviciu. Dacă te stresează ideea de a face ceva, e clar că nu e pentru tine respectivul job.

– Cum îţi începi ziua? 

În perioada asta, în care activitatea mea s-a redus cu aproape 100% îmi încep ziua diferit faţă de obicei, cu multă leneveală. În mod normal ziua mea începe cu rezolvarea unor lucruri trecute cu liniuţă pe o foaie cu o zi înainte. Ori editez x fotografii, ori merg la evenimentul y şi îl fotografiez, ori mă documentez pentru o idee pe care vreau să o pun în practică, ori îmi caut evenimente la care să particip.

– Promoveaza-te într-o frază!

Ştiu că în ziua de azi este mai important cum te promovezi decât ceea ce faci, de fapt. Mi s-a întâmplat, nu o dată, să îmi dau seama că lozinca asta cu reclama este sufletul comerţului se aplică foarte tare în domeniul meu. Însă nu m-am promovat altfel decât muncind cu multă plăcere şi implicare la fiecare proiect. 

– Dacă viaţă ta ar fi o galerie foto, ce titlu ar avea?

Alternativ Foto 🙂 şi asta pentru că îmi place să pozez chestii cât mai diferite.

 Pe Alex îl găsiţi pe Facebook şi Instagram.

Dacă ţi-a plăcut acest interviu, nu uita să dai un share. Citeşte şi alte poveşti aici: Oameni şi pasiuni.