“Ce zi este?” – a întrebat Pooh.
“Este astăzi.” – a răspuns Porcuşorul.
“Ziua mea preferată!”
– A.A. Milne, Winnie The Pooh
– Cum te simți azi?
– Bine, răspund eu, deși parcă sunt tristă şi lipsită de energie. Dar pentru că nu știu cum să răspund altfel spun „Bine”.
Îţi sună cunoscut? De câte ori când te-a întrebat cineva cum te simți ai răspuns „Bine” şi ai mers mai departe? Deși poate că în interiorul tău simțeai că parcă ai fi vrut ca persoana respectivă să insiste cu întrebările şi să te asculte cu adevărat. Sau doar să te țină în brațe, fără nicio altă întrebare, fără niciun răspuns.
În această perioadă ies la iveală multe emoții. Şi cum spunea David Kessler, autor şi expert în durere şi pierdere, într-o discuţie cu Brene Brown, ceea ce experimentăm acum este pierderea lumii pe care o ştiam înainte de Covid19. Tu cum resimţi această pierdere?
Fiecare are mecanismele lui de a face faţă diverselor situaţii. Unele persoane preferă să meargă la alergat, altele la cumpărături, altele să facă curăţenie sau să se joace pe calculator. Şi pentru mare parte din aceste persoane, izolarea înseamnă şi dispariţia acestor mecanisme care le ajutau să facă faţă. Aşa că rămânem cu emoţii pe care nu ştim cum să le conţinem.
Ca după orice pierdere, fie pierderea unei persoane dragi, pierderea unui loc de muncă, pierderea unei activităţi care îţi aducea echilibru, e nevoie de timp pentru a plânge acea pierdere. Timp pentru a lăsa suferinţa să iasă la iveală.
Însă, pentru cineva care nu este obişnuit să numească emoţiile pe care le simte, pentru cineva care a pierdut conexiunea cu sine, acest lucru poate fi dificil, mai ales de unul singur.
Atunci când trecem printr-o experienţă traumatică, adică o experienţă care ne-a făcut să devenim mai constrânşi, mai temători, chiar şi după ce pericolul a trecut, sau mai defensivi sau agresivi, chiar în absenţa unui pericol din prezent, cea mai mare pierdere pe care o suferim este lipsa conexiunii cu noi înşine. Dacă îmi dau voie să plâng şi/sau să stau cu suferinţa pierderii, înseamnă că sunt conectat la ce simt şi astfel, experienţa prin care trec nu devine traumatică. Pot să ies din ea. Pot să îi fac faţă.
Experiența traumatică nu este acelaşi lucru cu a trăi emoţii intense. Nu înseamnă evenimentul în sine (violenţă, abuz, lipsa afecţiunii şi a contactului, etc.), ci experienţa interioară care are loc ca urmare a acelui eveniment. Şi din perspectiva experienței unui copil, traumele nu se pot compara. Pentru unul poate să însemne că nu a fost nimeni disponibil atunci când a avut nevoie, pentru altul poate să însemne că a trăit într-un mediu în care erau certuri, se consuma alcool, exista violenţă, sau părinţii au trecut printr-un divorţ sau obişnuia să fie agresat des la şcoală şi nu avea cu cine să vorbească despre asta. Sau poate chiar că a trebuit să preia rolul de părinte faţă de părinţii săi. Acestea sunt doar câteva exemple, ceea ce numim traumă fiind format dintr-o paletă mult mai largă.
Revenind la deconectarea de noi înşine şi de corpul nostru: pentru că experienţele interioare au fost puternice şi nu a fost nimeni acolo care să le conţină, ne-am deconectat astfel încât să nu mai simţim experienţele interioare care erau copleşitoare.
Şi acum, adulţi fiind, ne e greu să identificăm cum ne simţim. Şi nu mă refer aici să ne gândim la un răspuns ci chiar să observăm: cum se simte abdomenul, cum se simt umerii, maxilarul, braţele, şi aşa mai departe. Emoţiile se stochează în corpul nostru. Orice ţipăt pe care nu am putut să îl exprimăm, orice lacrimă pe care am ţinut-o înăuntru. Şi neexprimate, ele se adună, una peste cealaltă. Şi ajungem să ne simţim nervoşi „fără motiv”, trişti, supăraţi, frustraţi. Ajungem să ne enervăm atunci când spune cineva ceva sau să reacţionăm în moduri pentru care nu găsim explicaţie. Şi în timp, emoţiile reprimate, stocate, neexprimate, se transformă în depresie sau în boală.
Aşadar, pentru a face faţă perioadei pe care o traversăm, fără a deveni o experienţă traumatică pentru noi, e nevoie să ne reconectăm la noi înşine. E nevoie să ne dăm voie să simţim.
Meditaţia orientată spre corp este o resursă pe care o putem folosi oricând avem nevoie în acest sens.
De exemplu, mă simt nervos „fără motiv”, sau trist sau supărat. Respir adânc, şi stau un pic cu mine. Unde simt în corp aceste emoţii? Şi de acolo explorarea continuă. De multe ori, după o meditaţie ghidată, oamenii îmi spun: mi-a dat o lacrimă sau am plâns de-a dreptul, am adormit sau am râs, am simţit tensiune sau încordare, etc. Şi uşor uşor, ne apropiem mai mult de cine suntem noi cu adevărat; uşor uşor, fiecare zi devine ziua preferată, pentru că înţelegem că fiecare are un rol în procesul nostru interior.
Cum te pot susţine?
– Meditează cu mine, gratuit, în fiecare zi, de luni până vineri, de la 20:30, pe Zoom (scrie-mi să îţi dau detaliile de conectare);
– Intră pe grupul de Facebook Mindful Society unde găseşti deja meditaţii pe care le-am înregistrat astfel încât să le asculţi oricând ai nevoie;
– Accesează cursul „Deblochează-ţi potenţialul” pentru a te reconecta la acele resurse interioare şi a face faţă cu mai multă uşurinţă provocărilor zilnice;
– Prin sesiuni individuale de Compassionate inquiry, on-line, pe Zoom.
Mă mai găseşti şi pe platforma Dare to Care, unde, alături de 60 de specialişti (psihoterapeuţi, coach), oferim sesiuni gratuite de suport emoţional.