O zi calduroasa in Bucuresti.
Ma gandesc la urmatorul workshop de grup. Am multe idei, insa nu tot ce am incercat in trecut a functionat. Poate ca nu au fost momentul sau subiectul potrivite. Dar asta nu m-a impiedicat sa merg mai departe. Pentru ca nu am unde sa ma duc, decat sus. Am distribuit un citat la un moment dat: “Atunci cand ai ajuns la pamant, nu ai unde altundeva sa te duci decat sus.”
Astazi sustin o sesiune private de cuplu. Inainte de orice sesiune individuala sau de grup, imi place sa meditez, sa ma conectez cu oamenii pe care o sa ii intalnesc si sa setez o intentie. Imi place sa combin elemente din coaching, mindfulness, discursuri inspirationale, carti, workshopuri, cursuri si calatorii pe care le-am experimentat si incercat pe mine insami.
Inainte de sesiunea de azi, ma decid sa urmaresc un discurs de-al lui Brene Brown de pe Netflix: „Chemarea la curaj”. L-am mai urmarit o data, insa acum vreau sa vad daca pot lua ceva ce pot adauga la sesiunea pe care urmeaza sa o sustin. Insa, spre surprinderea mea, am gasit cu totul altceva decat ce urmaream.
V-am spus ca l-am mai urmarit in trecut, asa ca nu ma asteptam ca pana la sfarsitul discursului sa am ochii inundati in lacrimi. Ce s-a schimbat fata de prima data cand l-am vazut? Totul!
Prima data cand l-am vazut inca visam sa ma dedic in totalitatea lucrului cu oamenii, sa las in urma cariera mea in consultanta fiscala. Inca visam sa ma duc mai aproape spre misiunea mea personala. Inca visam……….
Insa acum, in timp ce urmaresc discursul, sunt cu totul in visul meu. Plang pentru ca acum stiu cum se simte sa ai curaj sa fii vulnerabil: e greu, e infricosator, dar e si cea mai minunata calatorie a vietii mele. Ma regasesc in imaginea pe care am pictat-o in mintea mea atunci cand Brene povesteste cum fata ei se chinuie sa termine o cursa de inot in timp ce toti ceilalti terminasera deja de ceva timp. Ma vad acoperita de noroi, plina de rusine si expusa in arena. Si plang pentru ca doare, insa merita in totalitate. Plang pentru ca incep sa imi vina imagini cu toate momentele in care credeam ca nu mai pot si am mai putut inca putin. Asa mi-am depasit limitele fizice si mentale pe muntele curcubeu, la peste 5.000 m in Peru cand abia mai respiram, precum si in diverse alte momente de-a lungul timpului.
Sa dam un pic inapoi.
Acum cativa ani in urma, mi-am sarbatorit ziua de salariu in mall, la cumparaturi. In mintea mea, aveam nevoie sa ma rasplatesc pentru eforturile pe care le-am depus intr-o luna de munca prin a cumpara diverse lucruri de care credeam ca am nevoie. Lucruri care ma ajutau sa umplu golul pe care il aveam dar de care nu eram constienta.
Mi-am dat seama ca escapadele mele la cumparaturi erau scapate de sub control atunci cand am intrat intr-un magazin MAC si am cumparat machiaje de 200 Euro desi acasa aveam deja mai mult decat aveam nevoie. Nici macar nu eram make-up artist. Comportamentele mele alimentare reflectau si ele cat de mare era golul meu.
Si nu era ca nu aveam un job stabil, sau o casnicie fericita, sau o familie minunata. Insa eram departe de misiunea personala de care nu stiam nimic la acea vreme.
Faptul ca toti oamenii pe care ii stiam, inclusiv eu, abia asteptau zilele de weekend, m-a facut sa ma intreb care este rolul nostru pe pamant.
O prietena de-a mea mi-a facut cunostinta cu meditatia de grup. Ma simteam bine si eram mult mai relaxata dupa. Totusi, efectele treceau destul de repede, pentru ca nu toti oamenii cu care intram in contact pe parcursul unei zile erau Zen. Asa ca, desi incepusem sa ma alatur unor diverse grupuri de meditatie, acestea nu erau suficiente pentru ca nu imi facusem o practica zilnica. Cu cat lucram mai mult la mine, cu atat simteam ca am nevoie sa fiu „reparata”. Era ca mersul la dentist. Te duci pentru o durere de masea si te trezesti cu un plan lunar de interventii. Am renuntat la cumparaturi pentru sesiuni de terapie. Am dat toti banii pe care ii aveam pe terapii insa simteam ca incep sa apara noi perspective.
Ulterior, m-am dus in India pentru o calatorie spirituala. Desi nu mi-as fi inchipuit ca o sa devin o persoana spirituala, ceva imi spunea ca sunt pe drumul cel bun. Am plecat din India cu dorinta de a ma intoarce din nou. Tot in perioada aceea am inceput si scoala de coaching care a dus procesul meu de transformare la un nivel mai profund.
In curand, aveam sa realizez ca jobul pe care il aveam nu imi aducea implinire (in afara de resurse financiare care imi permiteau sa achit sedintele de terapie) si ca misiunea mea e alta: sa ma dedic lucrului cu oamenii.
Asa am explorat posibilitatea de a deveni coach cu norma intreaga.
In ianuarie m-am alaturat unei retele globale pentru o calatorie si mai profunda in interiorul meu: Compassionate Inquiry. Prin toate materialele, invataturile si sesiunile de terapie pe care le practicam in fiecare saptamana, programul de certificare Compassionate Inquiry a scos foarte multe la suprafata si inca o face. Am intrat direct in trauma copilariei, dependente, atasamente, disociere si multe altele. Unele piese au inceput sa cada in timp ce altele s-au reasezat.
Si pentru ca universul te scoate de acolo de unde nu mai ai nevoie sa fii, am facut saltul. Fara niciun plan de rezerva, fara nicio plasa de siguranta, fara nimic: am renuntat la jobul meu in consultanta fiscala. Nu mi-am mai dorit ca pasiunea si misiunea sufletului meu sa fie un job cu jumatate de norma. Voiam sa ma dedic in totalitate ei.
Cu ajutorul familiei si a prietenilor mei, am reusit sa ajung in Peru intr-o calatorie cu Ayahuasca (daca nu ai citit articolul despre calatoria sufletului meu din jungla amazoniana, o poti face aici). Am fost atat de dedicata procesului meu de vindecare, incat am trecut prin rusinea de a nu putea sa imi achit datoriile, prin firca de a fi judecata, prin anxietatea de a nu sti daca o sa reusesc sau nu. M-am lovit de sprancene ridicate, frici si povesti despre cum alti oameni au esuat, indoieli, idei preconcepute si multe altele. Insa le-am ignorat pe toate, avand un puternic sentiment interior ca este bine ceea ce faceam. De fiecare data cand ma simteam la pamant, gata sa renunt, primeam cate un feedback de la o persoana care imi multumea pentru sesiune si imi spunea ce impact a avut. Si asta m-a facut sa merg inainte. Eram in arena. Indrazneam sa fiu vulnerabila. Si asta aleg sa fac in fiecare dimineata in care ma trezesc.
Am ales sa am grija de mine inainte sa lucrez cu oameni si inca fac asta in fiecare zi. Este un proces continuu, insa nu este o alta cale. Nu exista scurtaturi, dar nu am fost niciodata mai pasionata de ceva cum sunt de asta.
Daca la inceputul calatoriei simteam ca am nevoie sa fiu „reparata”, acum, dupa atat de multa munca, pot spune ca nu suntem niciodata „stricati” sau incompleti. Suntem intregi, asa cum suntem. Avem nevoie doar de ghidare catre esenta noastra. Ghidarea mea a fost: meditatia, workshopuri, terapii, India, Peru, familii de suflet si prieteni, Compassionate Inquiry, Mind Learners, fiecare client si fiecare persoana cu care am lucrat si multe altele. Insa ghidul meu principal este Sinele meu superior care a creat toate obstacolele care m-au dus mai aproape de mine si care mi-a trimis oamenii potriviti la timpul potrivit.
Toate raspunsurile noastre sunt in interiorul nostru. Nu avem nevoie de sfaturi si nici de cineva care sa ne salveze. Avem nevoie sa ne conectam mai mult cu noi insine, cu compasiune si curiozitate. Avem nevoie sa indraznim sa fim vulnerabili.
Si daca ai nevoie de cineva sa-ti fie alaturi in procesul tau transformational, sunt aici pentru tine.