fbpx
Călător printre nori

Andreea nu a visat de mică să devină stewardesă, aşa cum mulţi dintre noi descoperim că ceea ce ni se potriveşte nu este neapărat ceea ce credeam noi. Pentru că de multe ori, nu primim ceea ce ne dorim, ci ceea ce avem nevoie. Însă fiecare călătorie este diferită şi fiecare are rolul ei. 

 De multe ori, avem nevoie de cineva care să creadă în noi, poate chiar mai mult decât o facem noi. Pentru tine poate nu înseamnă mult să acorzi o şansă cuiva, însă acelei persoane îi poţi schimba viaţa. 

Ce persoane au contribuit la parcursul Andreei în carieră, şi cât de pasionată este de ceea ce face, aflăm în continuare. 

 

– Dacă ai fi o piesă muzicală, care ar fi aceea?

AT: “It’s my life” – Bon Jovi.

– Care e povestea ta? Ce faci în prezent?

AT: În prezent sunt stewardesă la una dintre cele mai mari companii din Orientul Mijlociu şi totodată din lume.

– Ce făceai înainte?

AT: Înainte am lucrat ca şi personal la sol pentru o altă companie aeriană, pe Aeroportul Otopeni, vreme de vreo 3 ani.

– Cum ai ajuns să faci ceea ce faci acum? Cât timp ţi-a luat să te decizi şi ce asteptări aveai?

AT: După cum îţi povesteam mai sus, deja lucram oarecum în domeniu, deşi toată viaţa visasem să am o altă meserie, pentru care mă şi pregătisem: aceea de psiholog. Am studiat la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei (secţia de Psihopedagogie Specială), obţinând ulterior şi un masterat în Logopedie, tot în cadrul Universităţii Bucureşti.

Pentru a putea să îţi spun cum am ajuns să zbor la cotele cele mai înalte, trebuie să încep prin a-ţi destăinui cum am ajuns să lucrez la locul de muncă anterior. Pe timpul facultăţii, îmi găsisem un job part-time la o companie de tâmplărie PVC, la unul dintre punctele lor de preluare a comenzilor. Patru ore pe zi, salariu şi comision motivant, program de lucru flexibil şi prietenos unui student la o facultate de zi, la stat şi la buget. Într-o zi eram la birou, când mă sună mama să îmi spună ca am un interviu a doua zi, la o companie aeriană, pentru postul de secretară, la biroul acestora de pe B-dul Magheru. Tatăl meu, citind ziarul “România Liberă”, a văzut un anunţ cum că se caută “asistent manager” şi i se păruse lui că m-aş descurca de minune, mai ales că ar fi dat bine în CV acest job.

Mama a sunat şi m-a programat pentru interviu, iar apoi m-a anunţat că am program a doua zi. Nu mă gândisem deloc să îmi schimb locul de muncă, nu aveam vreo nevoie financiară care să mă împingă de la spate, ba chiar m-a amuzat faptul că la 22 de ani părinţii mei mă trimit la interviuri, ca pe un copil mic. Chiar mă gândeam: ce părere trebuie să îşi fi făcut cei de acolo când a sunat mama să se intereseze de anunt, şi nu eu.

M-am prezentat a doua zi, la locul şi ora potrivite, şi am ţinut interviul cu managerul care se ocupa de staţiile din România şi Bulgaria. Pot spune că, de două ori, acest om a văzut în mine ceea ce nici eu nu credeam că există, căci a jucat un rol foarte important în ceea ce am ajuns să fiu şi să fac astăzi. Prima oară a fost când mi-a oferit acel post de secretara lui personală, iar un an mai târziu când mi-a oferit o promovare extrem de importantă, pentru biroul din aeroport. În condiţiile în care, pentru acelaşi post, au concurat şi persoane cu experienţă de cel putin 6-10 ani în domeniul ticketing-ului, contabilităţii, handling-ului, aviaţiei în general.

Eu veneam cu un bagaj de informaţii acumulate într-o perioadă de 12 luni, pe sărite, prins pe fugă şi cum am putut. Dar întotdeauna o să ţin minte ce mi-a zis când m-a angajat, în vara anului 2008: “ştiu că poţi să înveţi totul, atât timp cât o să vrei acest lucru. Eu sunt dispus să îţi ofer şansa asta, du-te acasă şi aştept un telefon de la tine luni, dacă te decizi să accepţi oferta noastră”. Şi uite aşa am ajuns să lucrez în acest domeniu şi să nu îmi doresc să profesez în meseria pe care o visam încă din şcoala generală.

După o perioadă de vreo 3 ani petrecută pe aeroport (care a fost şi cea mai dragă sufletului meu), sora mea care îşi dorea mult să călătorească în jurul lumii şi nu reuşise să ia interviul de angajare, mă tot bătea la cap să încerc şi eu, spunându-mi mereu: “tu ai cele mai mari şanse dintre toate persoanele pe care le ştiu, te vor lua cu siguranţă”.

Mai mult de gura ei am trimis un CV şi am fost selectată pentru un prim-interviu, cu firma care se ocupa de recrutarea pentru respectiva companie aeriană. Dacă treceai de acel interviu (ce consta într-o probă de grup, un interviu individual şi o probă scrisă/ toate acestea în limba engleză), urma întâlnirea cu reprezentanţii companiei. Când am ajuns la locul desfăşurării acelui prim-interviu, am văzut atâtea fete frumoase încât i-am zis surorii mele: “Hai acasă, nu am ce caută printre atâtea fotomodele, oricum eu nu am chef să plec nicaieri!”. Sora mea s-a uitat la mine şi mi-a zis: “Tu eşti tare prostănacă, faci mai mult decât toate fetele de aici, nu plecăm nicaieri, stăm şi dai toate probele!”.

Ei şi uite aşa că din peste 7000 de CV-uri aplicate şi vreo 3000 de oameni intervievaţi doar în Bucureşti, am fost selectaţi 150 ce urmau să participe a doua zi, la probele organizate direct de reprezentanţii companiei aeriene. A fost o zi dificilă, căci am stat acolo de la 8 dimineaţa şi am ajuns acasă la ora 11 noaptea, flămândă şi cu mâncare comandată de la KFC, căci pe parcursul zilei mâncasem doar prostioare ca să nu fiu nevoită să îmi stric machiajul.

Din cei 150 de oameni prezenţi, doar 30 au fost aleşi pentru interviul final, faţă în faţă, cu unul dintre recruterii lor. A urmat peste două zile şi acest pas, care a durat cam 50-60 de minute şi a presupus întrebări de toate felurile. La final, mi s-a spus că trebuie să aştept să primesc celebrul “Golden Call” care mă anunţa dacă sunt acceptată. Nimeni nu ştia în ce zi sau la ce oră ar trebui să îl primeşti, sau dacă îl primeai. Două saptămâni mai târziu, duminică, 09 martie 2012, eram în sufragerie şi mă uitam la televizor. Vine sora mea la mine, abia trezită din somn şi cu telefonul meu în mână sunând, spunându-mi că mă apelează un număr ciudat. Eu nu am vrut să răspund, căci mă gândeam: “cine m-ar suna pe mine duminica, atât de devreme şi cu un număr tare dubios”. Ea a insistat, căci poate era telefonul ăla minune pe care toată lumea îl voia, eu am răspuns într-un final, iar restul este deja poveste, căci uite-mă unde sunt 7 ani mai tarziu.

– Ai avut un plan de rezervă?

AT: Eu niciodată nu am avut planuri de rezervă. Am, ca toţi oamenii, planuri pe termen mai scurt sau mai lung, dar întotdeauna Dumnezeu mi-a arătat că ştie mai bine ce cale să urmez, căci o să urmeze să îmi dau seama mai târziu de ce trebuie să fac acea schimbare în viaţa mea. Şi am mers întotdeauna înainte, cu credinţa că va fi mereu bine, căci ştiu că mereu El îmi va oferi nu ceea ce îmi doresc, ci ceea ce o sa am nevoie.

– Te-a ajutat cineva?

AT: Da. În primul rând au fost părinţii şi sora mea, care întotdeauna au avut încredere în mine şi niciodată nu mi-au zis că nu pot, ba din contră. Mereu m-au încurajat şi mi-au zis că nimic în viaţă nu este întâmplător. Indiferent de cum m-am privit eu (şi crede-mă că am avut, şi încă am, momente când sunt foarte critică în ceea ce mă priveşte), mereu pentru mama şi pentru tata am fost cea mai bună, cea mai frumoasă, cea mai deşteaptă. Pentru ei am fost un copil care doar trebuia să creadă mai mult în el şi să aibă curaj să arate ceea ce poate. Şi în al doilea rând, cel care m-a susţinut iarăşi necondiţionat a fost soţul meu, la vremea respectivă fiind iubitul meu de 7 ani. Până să aplic pentru acel job, mereu îi spunea surorii mele că el nu îşi doreşte o parteneră care să lipsească nopţile de acasă, sau care să fie la celălalt capăt al lumii. Dar când i-am zis că am fost sunată şi că dacă îşi doreşte eu voi refuza acea ofertă, mi-a zis că niciodată nu o să mă pună să resping o asemenea oportunitate. Noi niciodată nu avusesem vreo piedică în relaţia noastră, aşa că am considerat amândoi plecarea mea drept un test, un test menit să ne arate dacă într-adevăr suntem făcuţi să fim împreună. Am rămas un cuplu, de 14 ani împreună şi de aproape vreo 7 şi căsătoriţi.

– Ce provocări ai întâmpinat?

AT: Principala provocare a fost teama de singurătate şi lipsa familiei, a celor dragi. Eu am fost şi sunt un om care nu poate să trăiască departe de familie, prea mult timp. Am fost crescută cu filmele din fiecare seară alături de mama şi tata, iubesc să stau cu soţul meu şi să avem serile noastre de văzut filme, în pijamale şi cu floricele. Iubesc să ies doar cu prietenele mele de-o viaţă, sau cu soţul şi cuplurile noastre de prieteni. Dintr-o dată m-am trezit într-o ţară străină, cu obiceiuri diferite şi stricte, departe de tot ceea ce iubeam. În prima noapte, când am ajuns în apartamentul oferit de către companie, mi-am sunat soţul şi i-am zis că am făcut o greşeala imensă, că îmi doream enorm să vin înapoi acasă. Mi-a zis să mă liniştesc, să vorbim puţintel, căci nu este totul aşa de negru precum cred eu. Faptul că am reuşit să vorbim m-a calmat foarte mult, iar a doua zi deja mă simţeam pregătită să încep cele 2 luni de pregătire intensă, cu probe şi teste zilnice, la finalul cărora obţineam licenţele de zbor.

– Îţi aminteşti prima zi în care ai început să faci ceea ce faci acum? Cum te-ai simţit?

AT: M-am simţit pierdută, deoarece aveam colegi care practicaseră meseria de însoţitor de zbor înainte, şi mai erau şi vorbitori nativi de limba engleză, înţelegând toate noţiunile ce mie mi se păreau litere chinezeşti spuse unui surd.

– Ce lecţii ai învăţat?

AT: Am învăţat să nu mai judec atât de uşor oamenii pe care îi întâlnesc, la o primă vedere. Să nu îi mai încadrez într-o categorie, să le dau şansa să îmi demonstreze că o primă impresie nu este neapărat şi cea cu care o să rămân despre acea persoană. Am învăţat să fiu mai tolerantă, să iert mai uşor, să trec peste anumite episoade cu mult mai multă lejeritate. Am reuşit şi să nu îmi mai pese atât de mult, să aleg când este cazul să o fac şi când ar fi cazul să îmi văd de treaba şi de binele meu, să nu mă mai consume atât de mult greşelile altora care mă afectau emoţional şi pe mine, într-o oarecare măsură.

– Ai vrut să renunţi? Ce te-a făcut să mergi mai departe?

AT: Nu, nu am vrut să mai renunţ vreodată din seara în care am ajuns în Dubai şi soţul meu a reuşit să mă calmeze şi să îmi spună că de fapt eu nu sunt făcută să abandonez o luptă fără să încerc să lupt şi să o câştig. Tatăl meu, Dumnezeu să-l ierte, a fost atât de mândru că am reuşit să obţin acest job încât mereu s-a lăudat cu mine şi povestea tare înflăcărat despre locurile pe care le-am văzut, lucrurile pe care mi le cumpăram, pozele pe care i le trimiteam. Tocmai de aceea mi-a ascuns faptul că era bolnav, pentru a nu mă face să mă întorc acasă din cauza lui. Deci nu: nu am să renunţ niciodată, dar o sa aleg să mă întorc la ai mei atunci când o să simt că este suficient ceea ce am trăit în toţi aceşti ani.

– Ai regrete?

AT: Nu am avut niciun regret, până în vara lui 2018 când a murit bunica mea, iar eu nu am reuşit să ajung la înmormântarea ei. De câţiva ani nu reuşisem să o vad decât prin intermediul Skype-ului, deoarece se mutase în Finlanda, la matuşa din partea tatălui, pentru a primi cea mai bună ingrijire şi atenţie.

– Ce ţi-ai fi dorit să fi ştiut înainte să te apuci de asta?

AT: Absolut nimic! Am descoperit pe parcursul călătoriei mele acele aspecte importante dezvoltării personale, atunci când am avut nevoie de lecţiile vieţii ce au venit împreună cu ele. Dacă le aflam dinainte, nu mai aveau absolut nicio valoare.

– Care a fost cel mai important sfat pe care l-ai primit?

AT: De la mama: “ai răbdare, îngeraşul tău are întotdeauna grijă de tine!”.

– Cum îţi începi ziua?

AT: Beau un pahar de apă caldă cu lămâie.

– Promovează-te într-o frază!

AT: Sunt genul de persoană pe care fie îl placi din prima clipă, fie îţi vine să îl strângi de gât, dar pe care niciodată nu o să poţi să îl ignori.

Pe Andreea o găsiţi pe Instagram, unde postează poze din locurile minunate pe care le vizitează.

 

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.